În septembrie și octombrie am ținut un curs despre relaționarea dintre oameni, la care au participat peste 200 de oameni, curs sub titlul generic de „Lupta Împotriva Nuîmipasăscaritei” (boala lui „nu îmi pasă”).

Unul dintre exercițiile din curs presupune ca fiecare dintre participanți să povestească celorlalți o întâmplare nefericită a vieții sale; rolul celor care îl ascultă pe povestitor este să tacă, să nu intervină, iar după terminarea povestirii întâmplării să găsească cât mai multe aspecte pozitive în întâmplarea respectivă. Ceea ce se întâmplă de cele mai multe ori pe timpul acestui exercițiu este că ascultătorii poveștilor încep să empatizeze cu povestitorul, să îl consoleze și uneori să se alieze cu el împotriva altor personaje ale poveștii. Este foarte frumos că se întâmplă acest lucru, dar …

După exercițiu îi întreb pe toți ce înțeleg din acest exercițiu și ce atitudine trebuie să învățăm din el ca să ne ajute împotriva Nuîmipasăscaritei. Foarte mulți îmi răspund că „empatia”, „comunicarea”, „ascultarea”. „Dar”, le spun, „exercițiul era despre a găsi cât mai multe lucruri pozitive în întâmplarea respectivă, nu despre a va lăsa atrași în poveste și a empatiza cu povestitorul”.

„Bolnavii” sunt ușor empatici unii cu alții. Pe nivelul nenorocirilor oamenii empatizează cel mai ușor, și se infectează unii de la alții de „nuîmipasăscarită”. Pentru că ce înseamnă această formă de empatizare decât, de fapt, să nu îți pese îndeajuns de celălalt cât să îi găsești ceva pozitiv în povestea lui nefericită?

Există și altfel de empatii. Există empatia dintre un doctor și un „bolnav”. Empatia bună este aceasta precis, cea care vine de la un om pozitiv care își poate păstra optimismul în fața nenorocirilor și un om ce a trăit o experiență nefericită; cred că ești mult mai empatic atunci când în fața nenorocirilor altuia îl îmbrățișezi cu dragoste, îi spui lucruri pozitive și îi găsești aspectele pozitive ale întâmplărilor sale. Altminteri, riscul este să vă scufundați amândoi în „boală”.

Așa că hai să căutam în jur oameni optimiști și să îi ținem lângă noi mai ales pentru momentele viitoare de dezamăgire, nenorocire, nefericire.

O iubesc pe soția mea și pentru că indiferent prin ce am trecut în cei 20 de ani de când suntem împreună, a avut mereu un zâmbet pe buze. Și am învățat de la ea acest lucru.

Tu cu ce empatie îi hrănești pe cei din jur?

Și ce fel de empatie vrei de la cei din jur?

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *