– Ce mai faci, Mari?

 

– Bine, dumneavoastră?

 

Ma apuc și ii povestesc planurile mele de anul asta (nu ne-am văzut din toamna trecuta), cu pozitivismul și entuziasmul meu specifice. Simțeam ca ma asculta și compara, în mintea ei, cu planurile ei.

 

– Dar tu? Ție cum îți merge? o întreb.

 

– Eeehh. Mi-e nu mi-e bine.

 

– Adică?

 

Și se apuca sa îmi povestească. Mai are trei săptămâni – din care în ultima “trebuie sa își ia zilele alea libere” – și apoi trebuie sa plece, nu are destui clienți și patronul nu mai poate susține treaba asta cu SPA-ul. Intre timp, i-au dat de făcut și curățenie prin camere, aranjat și călcat prosoape și alte asemenea – “sunt omu’ bun la toate acum – și trebuie sa fiu fresh pentru toate”.

 

– Da, ai încercat sa vorbești cu ei, sa le dai idei, sa faceți ceva ca sa aveți mai multi clienți? Adică, ma gândesc… și ei pierd la toată treaba asta, nu?

 

Da, și ea și alți angajați au încercat sa vina cu idei dar șefu’ le știe mai bine pe toate. Și ea va intra în șomaj împreună cu încă o colega de la recepție, va încerca sa își găsească ceva, poate va trebui sa se mute în alt oraș, va nimeri peste vreun alt patron sau nu, ii place ceea ce face (masaj) și nu se vede făcând altceva, i se da și restul vieții peste cap – prietenul care vrea sa rămână în oraș, care ii spune “ai văzut, ți-am zis eu…” s.a.m.d.

 

De ce șefii cred ca știu mai bine decât angajații lor cum se rezolva problemele angajaților?

 

De ce șefii își vorbesc de rău angajații, de ce angajații își vorbesc de rău patronii în România?

 

De ce dam tepe în afaceri și nu ne gândim la afaceri pe termen lung din care toți sa câștige? (sustenabilitate, ECOlogie sociala)

 

De ce Președintele știe mai bine decât Premierul iar noi știm, fiecare dintre noi, mai bine decât fiecare dintre ei doi?

 

De ce toată lumea se pricepe la orice și nu avem totuși succes în tara asta?

 

De ce atunci când un om se pricepe bine la ceva și ii place ceea ce face nu ajunge la momentul potrivit în locul lui potrivit?

 

De ce nimeni nu cauta consiliere, sfaturi și ajutor în România?

 

De ce nu ne folosim tot creierul ci doar pe cel plin de frici, spaime și de “las’ ca știu eu mai bine decât tine”?

 

De ce nu facem ca Ricardo Semler care le-a dat acum mai bine de 40 de ani angajaților posibilitatea sa își stabilească singuri salariile dar și targeturile de vânzări și a cărui firma, SEMCO, tot de 40 de ani are în fiecare an o rata de creștere de 15% peste media pieței? O firma în care rotația personalului este inexistenta (pleacă doar cei ce se pensionează).

 

De ce nu ne ascultam unii pe alții și nu “furam” de la cei mai buni?

 

De ce ne batem în “ego”-urile noastre în loc sa ne ascultam sufletele?

 

De ce te crezi mai bun decât mine când pana la urma și tu și eu vom muri plini de regrete și departe unul de celalalt? Și ar fi bine ca pana atunci sa ne facem viata, fiecare pe a lui, plina de bunăstare, echilibru și împlinire?

 

De ce fata asta, maseuza dintr-un oraș de provincie romanesc își simte viata de rahat la 30 și ceva de ani și își numără ca la pușcărie zilele în care va ieși din “închisoare” cu toate ca o așteaptă șomajul?

 

De ce patronii ei nu au făcut niște afișe pe care sa le împrăștie prin oraș în care sa scrie “mâinile tinere ale lui Mari te relaxează după stresul serviciului de rahat unde te duci în fiecare zi. Programări la masaj, 0723 …”?

 

De ce atunci când ma uit în jur pe strada și în corporații vad oameni care merg cu un bat în fund și cu grimase de constipație, gata sa spună “Te-am prins! De ce ai făcut asta?” sau “Sa vezi acum cum îl umilesc pe asta acum!” în loc sa zâmbească, sa asculte și sa înțeleagă?

 

De ce bărbații își urăsc nevestele și femeile soții în România, când tot ei sunt cei ce și-au promis ajutor reciproc pana la sfârșitul vieții?

 

De ce copiii sunt crescuți în “ești mai deștept ca al lu’ cutare” în loc de “ce ți-a plăcut azi la scoală”?

 

Maine poimâine murim, ne întoarcem în marea de suflete din care ne-am născut. Ce purtam cu noi? Cu ce am ajutat acestei lumi? Cu strânsul de angarale, cu ce am făcut, cu ce am făcut altora rău? Sau cu cum am fost și am devenit pe parcurs?

 

Nu numai ca ne batem joc de celelalte specii de pe planeta aceasta dar ne mai batem joc și unii de alții, noi intre noi, membrii singurei specii asa-zis conștiente.

 

La cursurile mele, multi îmi spun: “Este beton ce am simțit cu tine azi, felul cum m-ai făcut sa ma gândesc. la mine. Dar mâine ma întorc la serviciu, știi?” sau “Sa facă și managerii cursul asta!” – acest comentariu este în top 3 după 3 ani de cursuri și workshop-uri corporative.

 

În 80 de ani de trăit ai 3, 4 momente în care viata, șeful, societatea, tu însuți/ însăți te pun la încercare. Doar în momentele astea ai nevoie de tot curajul, de toată istețimea, de toată dorința de a-ți fi bine.

 

Baftă, Mari!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *