Am câteva poze de familie care nu știu unde au fost făcute; eu apar în ele, dar nu îmi aduc aminte. Ceva în genul filmului acela … Numai ca în această poză apare și băiețelul meu cel mare, Andrei. „Unde am făcut noi poza asta, Andrei?” Nici el nu are cum sa știe, avea 2-3 ani.

Pe vremea aceea stăteam la serviciu până la 10 seara, de mai multe ori pe săptămână; la baie – cu BlackBerry-ul după mine (aviz corporațiilor – nu mai oferiți acest beneficiu angajaților, pentru că se vor bucura ca niște copii de noua jucărie dar vor uita de copiii lor de acasă!). În concediu – cu gândul la clienți. Fără a fi prezent în viața copilului meu. Fără a fi racordat la momentul prezent de atunci, din vacanțele noastre. Ci la momente ipotetice viitoare sau nesemnificative trecute petrecute cu clienții, colegii și șefii.

Ma gândesc la tine, cea care stai în CIC („concediu îngrijire copil”) și după nici 3 luni te întorci la serviciu. Ce poate fi în sufletul tău, rupt intre frica de a-ți pierde job-ul și dragostea pentru copil? (Eu însumi, am „ocupat” mai demult un post care era al unei mămici în CIC; când s-a întors, m-a găsit pe mine, pus acolo prin vrerea unora și prin neînțelegerea mea).

În plus, dacă stai 10-11 luni, îți dai seama că ai putea folosi această perioadă și pentru dezvoltarea ta spirituală, profesională, personală: ceva yoga, ceva sport, mai mult citit, ceva workshop-uri de spiritualitate, ceva ieșit cu prietenele, etc. Te gândești că poate nici nu prea te-ai mai întoarce la serviciul vechi, poate ar fi ocazia să te uiți un pic în jur. Îți actualizezi LinkedIn-ul.

Mai trece ceva timp și începe să ți se pară că prea au trecut repede cei doi ani (dacă ți i-ai permis pe amândoi); sau începi să intri într-un soi de stres pre-corporatist, o stare ce prevestește și îți readuce în corp senzațiile unei ședințe prelungite până la ceas de seară și ale unei discuții cu un coleg sau șef sau subaltern care nu te înțelege, cu care nu te înțelegi, senzația corpului plin de cafea și, de Excel și de vorbit la telefonul se serviciu. Senzațiile acestea sunt vechi dar totuși noi, pentru că acum, în timpul ședinței, de exemplu, te vei gândi la copilașul tău care te așteaptă acasă.

Ce faci? Cum te tratezi de toate aceste dorințe și frici și de neputința de a le ține în echilibru? Astfel încât mai târziu să nu ai poze de familie despre care să nu poți spune nimic?

Vorba cântecului de la metrou: „Mamelor din lumea-ntreagă, eu va dau un singur sfat, nu lăsați copil pe stradă …”
Hangover-the-hangover-6886721-1280-960

One thought on “Marea Mahmureala a Proaspetei Mamici

  1. Ce faci? Incerci sa te dregi…in fiecare zi. Sa-ti asumi acesta minunata responsabilitate de a fi parinte. Sa lasi la poarta firmei ceea ce tine de firma si sa inveti ca relaxarea si ziua ta incepe acolo unde poti sa imparti bucurie alaturi de cei dragi. Si asta se invata. Nu esti o fabrica de bani. Nu asta e important…sa asiguri viitorul unui copil lipsind din prezentul lui. Ajuta-l sa descopere cine este este, nu ce are. E singurul lucru care-i ramane ca mostenire. Si este foarte valoros.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *