Dacă iubești, nu ai niciodată ce-ți reproșa. Orice alt sentiment conține un regret, un reproș, este ca un os decalcifiat înăuntrul tău.

Orice alt sentiment este ca o sârmă ghimpată, vrei să scapi dar te rănește din ce în ce mai adânc.

Orice alt sentiment are o limită, la sfârșitul lui se găsește iubirea.

Iubirea nu are limite, este ca o apă nesfârșită în care te poți îneca fără să mai fii îngrozit că vei muri.

Este operația pe suflet deschis care te vindecă de rușine și vină.

Am descoperit gândurile acestea la capătul unui sentiment de rușine și de vină. Rușinea de a nu fi făcut ce trebuie, de a fi făcut ce nu trebuie. Vina de a nu fi făcut totul, de a fi făcut prea puțin. Pentru că viața de până acum, la 39 de ani, viața care m-a condus ca un taxi rablagit pe unde a vrut ea gratis (foarte ademenitor pervers, „gratis”-ul acesta), această viață pe care am început să mi-o urăsc acum ceva ani m-a învățat prea mult despre rușine și despre vină și prea puțin despre iubire. Taxiul m-a dus prin toată lumea sentimentelor dar prea puțin prin cartierul iubirii. M-am lăsat învățat că trebuie să fac pentru a avea. Și că trebuie să am ca să fiu. Cunoștințe – sunt deștept. Casă, familie – sunt un om așezat, un tip social. Carieră – sunt realizat. Bani – sunt îndestulat. Pace – sunt fericit. Dintr-una într-alta, taxiul s-a rablagit și mai mult, am ajuns prin niște locuri tare rău famate din care nu mă mai puteam întoarce; taxiul era prea rablagit, îi cădeau șuruburile prin toate locurile. Și după toată călătoria nu aveam de fapt nimic. De fapt aveam: în trup hurducături, kilograme în plus, colesterol prea mare și niște stres cancerigen. În suflet învățături din călătoria infernală și perversă. Și în minte doar o întrebare care mă rodea: “cine sunt?”

Recent am ținut un curs. La sfârșit, un participant a fost nemulțumit de ceva anume din curs. Mi-a reproșat fapte. Unele adevărate, unele nu. Iar învățăturile au funcționat perfect: nu am făcut aia și ailaltă – nu sunt un bun trainer. M-am speriat. M-am rușinat. M-am învinovățit. Uneori, astfel de fapte care altora le par minore te pot adânci pe tine în cele mai sumbre gânduri și emoții. Sau te pot arunca în lumina înțelegerii.

Pentru că apoi, am înțeles. Am coborât din taxi și am umblat singur. Am mers până la limita rușinii și vinii și am ieșit astfel din cartierul lor rău famat. Am găsit o stație de metrou; în timp ce așteptam metroul îngândurat de întrebarea aceea, pe pereți am văzut un graffiti mâzgălit. Scria: “Iubește-l pe acel om! Iubește-te! Asta ești, un om care poate iubi.” M-am urcat. M-am întors acasă.

Dacă iubești, nu ai niciodată ce-ți reproșa. Orice alt sentiment conține un regret, un reproș, este ca un os decalcifiat înăuntrul tău.

Orice alt sentiment este ca o sârmă ghimpată, vrei să scapi dar te rănește din ce în ce mai adânc.

Orice alt sentiment are o limită, la sfârșitul lui se găsește iubirea.

Iubirea nu are limite, este ca o apă nesfârșită în care te poți îneca fără să mai fii îngrozit că vei muri.

Este operația pe suflet deschis care te vindecă de rușine și vină.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *