Ce te faci cand esti constient ca duci uneori la extrema una din calitatile tale, dar ti-e greu sa o “potolesti”? Cand perfect devine imperfect?… Ai crede ca un curs de desen in carbine iti poate dezvalui ca poti pierde din bucuria unui hobby sau a vietii in ansamblu atunci cand vrei ca linia si punctul sa fie “la locul lor”?

Imi amintesc si acum cum m-a certat mama in clasa intai cand am patat din neglijenta cu cerneala pagina din caiet pe care faceam bastonase, moment care a contribuit apoi la perfectionista de mine de mai tarziu. Ei bine, veti spune ca probabil multi copii au fost mustruluiti pe acelasi subiect de mamele lor grijulii, si ce-i cu asta? Hmm… la mine terenul a fost mai mult decat fertil in primirea si internalizarea acestei samante de “perfect”, “foarte bine”, “fara gres”…

De foarte mica am fost atrasa de “mazgaleli” si imi lasam amprenta pe orice hartie sau carnetel gasit in cale. Cu anii insa m-am indepartat de prima mea pasiune: desenul/pictura. Au venit facultatea, examenele, serviciul, prezentarile power-point, raportarile in excel, sedintele… Si talentul meu s-a inchistat ca intr-o nuca. In ultimii ani am strans tot felul de blocuri de desen, creioane, pensule, carioca, acrilice, planificand momentul in care ma voi reapuca serios “de treaba”. Dar reconcilierea cu “nuca” mea a intarziat sa apara. Din cand in cand mai gustam din “miez” printr-un desen doua pe an… Prietenii apropiati au incercat sa ma impinga sa ma desfasor, sa merg la workshop-uri de specialitate, sa le imortalizez idei… Am zis da, voi face… voi merge… curand… candva… Luna aceasta o noua incercare a unui prieten a dat roade si iata-ma inscrisa la un curs de desen in carbine. O prima experienta cu acest instrument carnos si dirty, care insa mi-a adus lumina… La ultima intalnire “profesorul” ne-a cerut ca in 5 minute sa facem schita unui peisaj pe care ni l-a proiectat. Peisajul: o padure iarna… multi copaci… multa zapada… multe umbre. Cand cele 5 minute s-au scurs si ne-am aratat unii altora creatiile, am constatat ca schita mea era cea mai curata si milimetrica, dar si pagina cea mai goala. In acele minute am calculat in gand pozitia si numarul elementelor principale, fara a ma avanta in linii multe si rapide. Voiam sa fac bine, foarte bine! Ma scaldasem in zona mea de confort: perfectionismul. Si nu valorificasem eficient timpul. Schita mea nu era o schita, ci un inceput de schita. Daca as fi aproximat doar elementele din peisaj si le-as fi trasat mai cu incredere, as fi descoperit ca nu doare si ca rezultatul ar fi putut fi unul surprinzator, in coerenta cu fotografia data, dar autentic… Oare in cate momente din viata mea am procedat la fel si ce am ratat la milimetru?…

“Nuca” s-a crapat si am reinceput sa simt aroma miezului ei. Infruptati-va si voi! 🙂

11391700_10152962217067076_1711019175701517875_n